Ionut Epurescu Pascovici
LA ÎNCEPUTURILE BISERICII ENGLEZE MEDIEVALE: LANFRANC SI ANSELM
DE CANTERBURY
Formularea titlului acestei lucrãri* pare la prima vedere hazardatã,
cãci plaseazã începuturile Bisericii engleze la o datã
ridicol de târzie. S-ar putea trage concluzia cã aportul monastic
irlandez, misiunea lui Augustin si în ultima instantã traditia
anglo-saxonã de organizare eclesiasticã sunt puse între
acolade - ceea ce nu este cazul. Optiunea pentru acest titlu are o motivatie
diferitã, exagerând în mod intentionat lucrurile tocmai
pentru a sublinia valoarea realizãrilor lui Lanfranc si Anselm.
Este vorba de o reformã radicalã a Bisericii anglo-saxone,
practic de un reînceput, care poate fi considerat pandantul eclesiastic
al cuceririi politice normande. Grefat pe traditiile puternice ale vietii
religioase si organizãrii bisericesti anglo-saxone implantul continental
a reprezentat aportul decisiv pentru constituirea unei biserici engleze
nationale, cu o structura organizatoricã solidã. Totusi nu
reforma în sine constituie obiectul prezentei investigatii, ci dimensiunea
ei europeanã, modul în care Anglia, în urma cuceririi
normande, s-a încadrat într-o miscare generalã de reformã
a Bisericii Europei Occidentale - sau altfel spus, evolutia vietii bisericesti
engleze în anii acestui reînceput de sorginte continentalã,
evolutie marcatã de relatiile cu regalitatea anglo-normandã.
Si aici este de explicat o optiune - de ce Lanfranc si Anselm si nu doar
Lanfranc? Sau de ce nu si Thomas Beckett? Pe de o parte pentru cã
Thomas Beckett reprezintã o problemã cu adevarat aparte prin
semnificatiile ei; apoi si pentru ca anul 1107 reprezintã un reper
fundamental în evolutia relatiilor stat/biserica în Anglia,
un echivalent insular al Concordatului de la Worms.
Dimensiunea religioasã, eclesiasticã a cuceririi
normande a fost subliniatã de specialistii perioadei. (1 )Se remarcã
si aici interdependenta dintre politicã si religie care caracterizeazã
societatea medievalã. Pentru William girul dat de papa Alexandru
II acestei actiuni a fost esential, dar obtinerea lui nu a fost usoarã.
Se pare ca argumentul care a cântãrit cel mai mult a fost
nu cel juridic - William se adresase papei argumentând
cã Harold luase tronul Angliei încãlcând jurãmântul
pe care îl fãcuse ( v. Tapiteria Bayeaux ) si deci interventia
sa este legitima - ci unul de ordin religios, atentia pe care William o
acordase reformei bisericii normande recomandându-l papei ca persoana
capabilã sã supervizeze o reformã similarã
în Anglia, acolo unde Stigand se fãcea vinovat de detinerea
simultanã a arhiepiscopatului de Canterbury si episcopatului de
Winchester, în ciuda dispozitiilor papale.2 Într-adevãr,
exista deja o traditie normandã de reformã a bisericii, pe
care William o initiase ca duce al Normandiei, în prima jumãtate
a sec. XI, cu rezultate spectaculoase în cele douã directii
principale: renasterea monasticã si reorganizarea bisericii de cãtre
un grup de episcopi energici actionând în colaborare strânsã
cu ducele. Influentele miscãrii derivã de la Cluny, probabil
nu direct ci prin intermediul unor centre monastice clunisiene ca cel de
la Dijon.3 Astfel se ajunge ca papa sã legitimeze un act de agresiune
si sã-i acorde lui William stindardul papal sub care acesta va lupta
la Hastings. Pare surprinzãtor cã William nu l-a înlocuit
îmediat dupa cucerire pe Stigand, dar acest fapt poate fi interpretat
prin prisma efortului lui William de a domni în Anglia ca urmas al
regilor saxoni, deci fãrã sã opereze modificãri
fundamentale. În orice caz moartea lui Ealdred, arhiepiscopul de
York, în 1069, a adus cu sine insistentele papei pentru înlocuirea
lui Stigand, cãci ar fi fost de neconceput ca acest prelat vinovat
de pluralism, sã rãmânã, pânã la
alegerea unui nou arhiepiscop de York, singurul arhiepiscop englez.4 Stigand
a fost depus si înlocuit cu Lanfranc (1070) - si cu greu ne putem
gândi la o alegere mai fericitã. Remarcabila personalitate
a lui Lanfranc a oferit exact contraponderea necesarã unui rege
de talia lui William - nu în sensul unei rezistente sau neutralizãri
reciproce ci dimpotrivã a unei colaborãri fructuoase; respectul
pe care William îl purta lui Lanfranc a netezit calea acestei colaborãri.
William este cel care insistã ca Lanfranc, care refuzase în
prealabil scaunul arhiepiscopal de Rouen sã-l accepte pe cel de
Canterbury - si motivele insistentei sale sunt lesne de înteles,
eruditia acestuia fiind faimoasã - nãscut la Pavia, el fusese
educat în mãnãstirea de la Le Bec, unde va fonda o
celebra scoalã - atasamentul sãu pentru valorile vietii monastice
aducându-i reputatia unui sfânt, întãritã
de spiritul sãu de justitie, toate acestea pe fondul unui caracter
hotãrât si autoritar, dar nu lipsit de blândete.5 Lanfranc
era adeptul reformelor, dar nu în sensul radical pe care îl
va imprima Grigore VII - conservatorismul sãu îl fãcea
partenerul ideal pentru William.6
De altfel dimensiunea europeana a reformei Bisericii engleze
este caracteristica ei principalã. În mare parte Biserica
engleza medievala este opera regalitãtii anglo-normande, al unor
personalitãti eclesiastice de valoarea lui Lanfranc si Anselm, a
papalitãtii - dar aportul anglo-saxon nu este de neglijat. Ideea
reformãrii unei biserici engleze corupte si înapoiate de cãtre
o bisericã normandã net superioarã nu trebuie absolutizatã
- comparatia Stigand / Lanfranc nu este operantã si pentru cele
douã biserici.7 Chiar si în domeniul arhitecturii eclesiastice,
citat drept unul din cele mai marcate de aportul normand, se poate constata
o demarare a reformei încã dinainte de 1066, fapt ce subliniazã
importanta fondului anglo-saxon în crearea Bisericii de dupã
cucerire.8 Mãsurile luate de William si Lanfranc constau în
a introduce normele de viatã eclesiastica de curând acreditate
pe continent în conditiile specifice ale Angliei. Un exemplu care
ilustreaza aceastã idee este impunerea primatului lui Lanfranc asupra
Bisericii engleze - asa cum apreciazã Douglas C. David este relevant
cã pentru a-si sustine pretentiile, care veneau în contradictie
cu practica anglo-saxona ce considera cã cele doua scaune arhiepiscopale
se aflau într-o pozitie de egalitate, Lanfranc a apelat la traditiile
bisericii anglo-saxone - inclusiv la o autoritate ca Beda - ceea ce sustine
ideea unei integrãri a valorilor anglo-saxone si pe acest plan.9
Desigur, Lanfranc luase si mãsuri mai putin mãgulitoare pentru
anglo-saxoni - reforma calendarului din care au fost exclusi sfintii anglo-saxoni.10
Dar tot pe linia respectãrii traditiilor anglo-saxone se înscrie
si solutia adoptatã în privinta mariajului clericilor. Aceasta
problemã - cunoscutã si sub numele de nicolaism - constituia
unul din punctele principale ale programului papal de reformã. Concesia
facutã clerului englez a constat în aceea cã desi s-a
stabilit cã pe viitor nici o functie eclesiasticã nu va fi
accesibilã persoanelor cãsãtorite, s-a permis preotilor
parohiali deja cãsãtoriti sã-si pãstreze pozitia.
O actiune care ilustreazã perfect rolul regalitãtii
- în spetã, a lui William - în organizarea Bisericii
engleze o reprezintã înlocuirea episcopilor si abatilor englezi
cu normanzi loiali regelui. Aceasta s-a fãcut pe de o parte
pentru cã numeroase înalte fete bisericesti anglo-saxone
erau indezirabile; este cazul lui Stigand arhiepiscopul de Canterbury depus
în 1070, care detinea doua scaune episcopale, dar si a lui Leofwine
episcopul de Lichfield care era cãsãtorit, sau al unor abati
ale cãror legãturi de rudenie cu conducãtorii anglo-saxoni
nu puteau fi trecute cu vederea: de pildã Brand de Petersborough,
unchiul lui Hereward the Wake.11 Motivul principal a fost intentia regelui
de a folosi personalul eclesiastic în administratia regatului, fapt
comun în acea epocã12 Acesti clerici urmau sã fie consilierii
lui si era necesar sã aibã încredere în ei; apoi,
atât episcopii cât si abatii au fost inclusi în ierarhia
feudalã, ei prestând serviciu militar13 si având
numerosi vasali.14 Nu trebuie sã surprindã procesul de înlocuire
sistematicã a anglo-saxonilor din functiile eclesiastice - la 1080
singurul episcop anglo-saxon era Wulfstan de Worcester, iar la Conciliul
de la Londra din 1075 doar 13 din cei 21 de abati prezenti erau anglo-saxoni
iar dintre acestia numai 3 aveau sã-si pãstreze oficiile
pânã în 1087.15
Acest aspect face legãtura cu o altã dimensiune
a reformei - cea a relatiilor cu papalitatea. Consecinta imediatã
pe plan religios a cuceririi Angliei a fost aducerea sub aceeasi autoritate
secularã a trei provincii eclesiastice: Rouen, York, Canterbury.
Pentru un rege atât de energic ca William era firesc ca implicarea
sa în administrarea lor sã fie o sursã de frictiuni
cu papalitatea, aflatã într-un moment de apogeu.16 Cu atât
mai mult cu cât pozitiile celor douã pãrti erau, desi
convergente, diferite în ceea ce privea nuantele. Dacã Grigore
VII fãcea parte din fractiunea radicalã, care considera ca
reforma reprezenta o unitate indisolubilã, cã simonia si
mariajul clericilor nu puteau fi înlãturate fãrã
o înlãturare totalã a amestecului laicilor în
problemele bisericii, William ca de altfel si Henry I fãceau parte
din fractiunea care desi sustinea cu fermitate reforma bisericii considera
ca aceasta trebuia fãcutã printr-o implicare activã
a puterii seculare.17 Dacã obstacolele din calea colaborãrii
cu papalitatea trebuie evidentiate, pentru a sublinia pe de o parte particularismul
puternic furnizat de prezenta unui rege de talia lui William, iar pe de
alta parte începutul implicãrii Angliei în problema
europeanã a competitiei dintre puterea secularã si cea spiritualã
si limitele pe care reforma Bisericii engleze le-a avut din punctul de
vedere al papalitãtii, un fapt esential nu trebuie omis - pentru
papalitate regalitatea englezã nu era în nici un caz un adversar,
ci un sprijinitor ferm, chiar dacã frictiunile, inevitabil, au apãrut.
Astfel, o problemã care ilustreazã limitele colaborãrii
lui William si Lanfranc cu papalitatea o reprezintã impunerea primatului
scaunului arhiepiscopal de Canterbury asupra celui de York - initiativa
îi apartine lui Lanfranc si el este sustinut de William din motive
diverse, o explicatie de naturã politicã constituind-o teama
regelui ca arhiepiscopul de York sã nu încoroneze, la un moment
dat, un rival al sãu, un print scandinav sau poate chiar unul din
vechile familii regale anglo-saxone, ca rege legitim al nordului Angliei.
Dar actiunea viza si diminuarea autoritãtii papale, care ar avea
acum de-a face nu cu douã provincii eclesiastice subordonate, ci
cu biserica unui regat, condusã de un singur prelat în spatele
cãruia se puteau întrezãri autoritatea monarhului.
Era un lucru greu de acceptat într-un moment în care Grigore
VII era angajat într-o ofensivã împotriva exceselor
si imixtiunilor puterii seculare; si desi conform hotãrârilor
Conciliul de la Winchester din mai 1072 Thomas, noul arhiepiscop de York
consacrat de Lanfranc, îi remite o declaratie de obedientã
( o profesiune de credintã - " profession of obedience " )18 acestuia
si primatul arhiepiscopului de Canterbury asupra întregii Anglii
este stabilit, recunoasterea papalã nu va veni niciodatã.
Grigore VII era putin dispus sã tolereze imixtiunile
seculare, cu atât mai mult cu cât William a investit în
mod constant episcopi cu cârja si inelul, adicã exact ceea
ce îi reprosa Grigore lui Henric IV. Dar chiar dacã au existat
momente de tensiune bunele relatii cu papalitatea nu au fost niciodatã
rupte, iar "controversa pentru investiturã" nu a existat în
Anglia lui William - decretul papal din 1074 împotriva investiturii
laice nu a intrat în Anglia înainte de sfârsitul sec.
XI, acest indiciu subliniind clar atitudinea conciliantã a lui Grigore
VII, ceea ce nu este cazul în relatiile cu puterea seculara de pe
continent. 19 Se poate spune cã William a beneficiat de o pozitie
privilegiatã din acest punct de vedere, dupã cum reiese si
din scrisoarea lui Grigore cãtre Hugh, episcop de Die, în
care William este în continuare apreciat, în ciuda spiritului
sãu de independentã (1081).20 David C. Douglas apreciazã
cã, mai ales în anii de apogeu ai lui Grigore VII, adicã
între 1076-1080, trei probleme au constituit o sursã de frictiuni
între papã si rege: cea a prezentei regulate a clericilor
englezi la Roma, cea a cresterii controlului papal asupra arhiepiscopatului
de Rouen, si în fine incomparabil mai supãrãtoare pretentie
a papei ca William sã-i depunã omagiu pentru regatul Angliei,
pretentie sustinutã în virtutea cererii lui William din 106621,
pentru suport papal în expeditia sa în Anglia, si alimentatã
si de practica traditionalã a regilor anglo-saxoni de a plati o
dare papalitãtii (Peter's Pence).22 William refuzã însã
aceastã pretentie - în chip categoric, asa cum reiese din
scrisoarea sa cãtre papã, argumentând ca nu exista
nici o baza juridicã pentru aceastã cerere: "Nu am consimtit
sã depun omagiu, si nici nu o voi face, pentru cã nu am promis
niciodatã aceasta, si nici nu cred cã predecesorii mei au
depus omagiu predecesorilor tãi"23- ultima afirmatie subliniazã
dorinta lui William de a guverna ca succesor legitim al regilor anglo-saxoni.
Un punct de concordantã cu politica papalã dar
si o dovadã de unitate între reforma eclesiasticã din
Normandia si cea din Anglia îl reprezintã reforma monasticã24
si mãsurile împotriva simoniei si mariajului clericilor, aplicate
în Normandia încã de arhiepiscopul Mauger, si care sunt
impuse si în Anglia, cu mentiunea cã în cea de a doua
problemã s-au fãcut concesii generate de situatia localã
(v. supra).
Implicarea lui William în afacerile Bisericii engleze este
completatã de prezenta sa, în chip firesc, în fruntea
conciliilor convocate.25 Dar pe de altã parte prin aceste concilii
Lanfranc a dat liderilor Bisericii engleze un sentiment de unitate
si a creat o traditie de conducere a Bisericii.26
Colaborarea fericitã dintre douã personalitãti
de valoarea lui William si Lanfranc - comparatã cu colaborarea dintre
Edward Pacificatorul si Sf. Dunstan27 - este în bunã parte
responsabilã pentru succesul reformei Bisericii engleze, fãrã
ca regalitatea anglo-normandã sã fie atrasã în
conflictul european al investiturii si în competitia dintre puterea
spiritualã - papalitatea - si cea secularã - monarhiile europene.28
Lucrurile stau altfel în privinta succesorilor celor doi: William
Rufus si Anselm.
O mare parte a responsabilitãtii pentru situatia cu totul
diferitã în care s-a aflat Anselm o poartã William
II - cinic, violent, lipsit de moralitate. 29 William Rufus a extorcat
Biserica engleza - la moartea unui episcop sau abate scaunul rãmânea
vacant iar veniturile reveneau regelui de vreme ce serviciul eclesiastic
nu era îndeplinit în acest interval, ceea ce fãcea ca
regele sã prelungeascã cât mai mult aceastã
situatie; noul episcop sau abate trebuia sã plãteascã
o taxã regelui pentru a intra în posesia oficiului. Desi se
putea justifica aceastã ultimã formã de impozitare
- ca un fel de rãscumpãrare - practica în sine nu putea
fi disociatã de simonie. Ajutat de capelanul si consilierul sãu
apropiat, Rannulf Flambard, William Rufus a uzat în mare mãsurã
de ea, astfel cã la moartea sa el detinea în acest mod veniturile
a 11 dintre cele mai bogate abatii si 3 episcopate.30 Era o practica curentã
în epocã, în ciuda reformei hildebrandine - dar William
Rufus a împins-o la extrem, un caz relevant fiind chiar alegerea
lui Anselm dupa 4 ani de la moartea lui Lanfranc, în circumstante
deosebite - foarte bolnav si crezându-se pe moarte el a consimtit
sã-si repare din pãcate numind un arhiepiscop de Canterbury,
iar Anselm a fost alegerea fireasca, pe lângã calitatile sale
- era cel mai de seama teolog si savant al epocii - el prezentând
si avantajul cã se afla la îndemânã. (1093) Dupa
ce s-a refãcut însã, William Rufus a revenit la atitudinea
sa anterioara.31
Anselm s-a resemnat cu refuzul regelui de a-l recunoaste ca papã
pe Urban II, pe care el îl recunoscuse deja în calitatea sa
anterioara de abate de Le Bec - profitând de disputa între
reformistul Urban II si celãlalt pretendent al scaunului papal,
promovat de Imperiu, Clement III, Rufus se plasase în expectativã
- si a depus omagiu regelui fiind înscãunat la Canterbury.
Dar problemele persistã si Conciliul de la Rockingham (25 februarie
1095) nu rezolva problema ridicatã de Anselm, anume dacã
obedienta fatã de papã era compatibilã cu fidelitatea
datoratã regelui - este problema dublului omagiu al episcopilor,
datorat papei pentru spiritualia si regelui pentru temporalia. Dupa ce
planul lui William Rufus de a obtine de la papa Urban II depunerea lui
Anselm în schimbul recunoasterii esueazã, acesta exploateazã
plecarea arhiepiscopului la Roma fãrã consimtamântul
sãu pentru a declara scaunul de la Canterbury vacant si a obtine
astfel veniturile sale (1097). Revenit în Anglia în 1100, la
urcarea lui Henry I pe tron, Anselm nu a acceptat conditia, de altfel în
spiritul traditiei, pusã de rege pentru a reintra în posesia
arhiepiscopatului, anume de a-i depune omagiu. S-a apelat la arbitrajul
papei dar acesta nu a acceptat sã renunte la canoanele recent introduse
în favoarea lui Henry I, si Anselm s-a retras la Lyon.
Datoritã dorintei atât a lui Anselm cât si a lui Henry
I de a se face pace32, dar si sub amenintarea papei se ajunge la un compromis
în privinta problemei omagiului, si implicit se rezolvã si
problema lui Anselm. Acest acord este mediat de Ivo, episcop de Chartres,
partizan al cãii de mijloc - deci nu al excluderii totale a regalitãtii
din afacerile bisericii care influentase în chip decisiv acordul
dintre monarhia francezã si papalitate asupra investiturii (1107).
Si în Anglia s-a aplicat acelasi sistem - regele a renuntat l-a ceremonia
investiturii cu inelul si cârja, dar desi s-a stabilit cã
alegerile episcopilor vor fi libere ele urmau sã aiba loc în
curtile regale deci dirijate, chiar dacã nu formal, de rege. Si
nici simonia nu a fost astfel eradicatã, cãci vor fi cazuri
în care alegerea se fãcea dupã plata prealabilã
a unei sume de bani - aceste elemente îl determina pe A.L. Poole
sã afirme cã practic lupta initialã, impropriu numitã
"pentru investiturã", cãci scopurile ei erau o completã
excludere a puterii seculare din bisericã si alegeri fãrã
simonie, nu a fost transatã de papalitate, cu atât mai mult
cu cât desi dreptul de a primi omagiu episcopilor ce vor fi consacrati
este acordat lui Henry I cu titlu personal si temporar, regele va avea
grijã sã-l transforme în practicã curentã.33
Se citeazã exemple clare de simonie din partea lui Henry I, care
invocând acel strãvechi obicei - antiqua consuetudo - se opune
în practicã acordului încheiat: exemplul perfect este
cã dupa moartea lui Anselm în 1109 arhiepiscopatul de Canterbury
rãmâne vacant pânã în 1114.34 Ne putem
întreba dacã aceste abuzuri s-ar fi sãvârsit
si dacã Anselm ar mai fi fost în viatã - totusi protestele
arhiepiscopului nu-l împiedicaserã pe Henry I sã încalce
prevederile Conciliului de la Londra din 1102 care interzicea - încã
o datã - mariajul clericilor; regele a fãcut din aceasta
o sursã de venituri, multumindu-se sã-i amendeze pe vinovati.
Ar fi fost de altfel greu sã pretinzi preotilor de parohie o astfel
de conduitã când acestia aveau în fata ochilor exemplele
unor înalti prelati cãsãtoriti sau notorii ca având
amante.35 Toate acestea îl fac pe A.L. Poole sã conchidã
cã " Biserica putea fi numitã oricum, numai liberã
nu ".36
Evolutia diferitã a Bisericii engleze si atragerea regalitãtii
engleze în controversa pentru investiturã, cu consecinte negative,
fãrã a fi, cum s-a vãzut, dramatice, se datoreazã
în mare mãsurã lui William Rufus - dar nu doar lui,
ci unei evolutii istorice aproape previzibile care a fãcut ca tendintele
existente în stare latentã în timpul lui William Cuceritorul
sã se manifeste într-o perioada în care totul le era
favorabil : excesele lui William Rufus scandalizaserã Biserica,
papalitatea era mai ferma, iar primatul Angliei avea o altã pozitie,
loialitatea sa fiind în primul rând fatã de papã
- si pe bunã dreptate.37 Henry I a suportat consecintele erorilor
lui William II - el a reusit însã concilierea cu Anselm, dând
dovadã de simt politic. La rândul sãu acesta a contribuit
la solutionarea problemei relatiilor puterii seculare engleze cu Biserica,
problemã mai degrabã eludatã de William I si Lanfranc.38
SUMMARY
The Norman Conquest of England had not only a political significance
but also a religious one, less obvious, yet equally important. A new beginning
for the English Church was the achievement of that time - and this essay
attempts to emphasise the part that great individuals such
Lanfranc and Anselm of Canterbury played in the process of reforming
the Anglo-Saxon Church. Their task was connected with the larger European
effort to change the Church - an undertake both papal and Clunisian. But
the collaboration with the Papacy was by no means complete, as the English
kings fought for their privileges, and " the investiture controversy "
emerged in England as well, during the time of William Rufus and Henry
I. The compromise from 1107 seemed to solve the problem and end the action
which brought the new English Church among the reformed European Churches.
* Acest articol reproduce textul lucrãrii prezentate la "Sesiunea
Nationalã a Cercurilor Stiintifice Studentesti de Istorie, Iasi,
2-5 aprilie 1997".
NOTE:
1 Bibliografia referitoare la reforma lui Lanfranc si relatiile lui
Anselm cu William Rufus si Henric I este impresionantã. Selectia
urmãtoare cuprinde titlurile care oferã o privire generalã
dar competentã a problemei: Frank Barlow, William I and the Norman
Conquest, London, 1965; Christopher Brooke, From Alfred to Henry III, 871-1272,
New York, 1961; Idem, The Saxon and Norman Kings, London, 1963; David C.
Douglas, William the Conqueror, Berkely and Los Angeles, 1964; English
Historical Documents, volume II, edited by David C. Douglas and George
W. Greenway, London, 1968; H.R. Loyn, The Making of the English Nation,
London, 1991; Idem, Anglo-Saxon England and the Norman Conquest, London,
1991; Colin Morris, William I and the Church Courts, in "The English Historical
Review ", No. cccxxiv, 1967; A.L. Poole, From Domesday Book to Magna Carta,
1087-1216, Oxford, 1970; Doris Mary Stenton, English Society in the Early
Middle Ages (1066 - 1307), London, 1955; F.M. Stenton, Anglo-Saxon England,
Oxford, 1971.
2 F.M. Stenton, Anglo-Saxon England, Oxford, 1971, p.586.
3 David C. Douglas, William the Conqueror, Berkely and Los Angeles,
1964, p.105-107. Autorul remarcã si existenta unor infuente flamande.
4 F.M. Stenton, op. cit. , p.659.
5 Asupra personalitãtii lui Lanfranc v. monografia destul de
veche (1940) a lui A.J. Macdonald.
6 Christopher Brooke, From Alfred to Henry III, 871-1272, New York,
1961 p.139.
7Ibidem , p. 134. Se apreciazã cã în domenii ca
pictura si sculptura religioasã Anglia detinea primatul continental.
Pe de alta parte existã indicii cã Stigand nu era agreat
nici mãcar de clerul anglo-saxon, mai multi episcopi refuzând
sa fie consacrati de el - English Historical Documents, volume II, edited
by David C. Douglas and George W. Greenway, London, 1968, p. 62. Asadar
o identificare a Bisericii anglo-saxone cu Stigand este riscantã
dupã cum este evident cã nu toti clericii normanzi aveau
valoarea si moralitatea lui Lanfranc - desi nu numeroase, existã
cazuri de abati normanzi ale cãror actiuni au stârnit un scandal
general.
8 Transformãrile mãnãstirilor engleze au început
înainte de 1066 - un exemplu elocvent îl constiuie biserica
noii abatii de la Westminter, ridicatã de Edward Confesorul, si
care prezintã deja influente ale mãnãstirilor benedictine
din Normandia, mai ales de la Jumieges sau Bernay - Bryan Little, Abbeys
and Priories in England and Wales, London, 1979, p. 15. Pe de altã
parte diferentele dintre stilul normand de constructie al catedralelor
si mãnãstirilor si stilul care se impune în Anglia
dupã 1066 sunt mai mari decât s-ar pãrea, ele fiind
date între altele de prezenta elementelor de decoratie tipic saxone,
dar uneori si exotice, si de planul constructiei. În dorinta lor
de a crea noi standarde si de a construi la o scarã cât mai
mare, baronii normanzi, ctitorii acestor asezãminte, au preluat
elemente de origine diversã, nu doar normandã - Eric Fernie,
The Effect of the Conquest on Norman Arhitectural Patronage, in "Proceedings
of the Battle Conference ", edited by R. Allen Brown, Suffolk, 1987, p.
71.
9 " Pentru a pune în practicã o politicã esentialmente
normandã acest prelat normand de origine italianã a utilizat
traditiile engleze cãrora le-a dat o noua vitalitate. Cu greu poate
fi gãsit un mai bun exemplu pentru ilustrarea impactului normand
asupra Angliei. "David C. Douglas, op. cit. , p.323. The Acts of Lanfranc,
o scurtã prezentare a vietii si operei arhiepiscopului aflatã
anexatã analelor din 1070 ale versiunii A a Cronicii Anglo-Saxone,
mentioneazã succint acest fapt: " desi Lanfranc i-a arãtat
cã aceasta profesiune de credintã fusese cerutã din
vremuri strãvechi, Thomas [ arhiepiscopul de York, n.n.] a persistat
în refuzul sãu."E.H.D. , II, p.632.
10 Si aici existã o diversitate de opinii - cea traditionala
stipuleaza lipsa cronicã de respect a normanzilor pentru sfintii
saxoni. ( V. în principal David Knowles, The Monastic Order in England,
Cambridge, 1940 ) Mai recent însã s-a exprimat
si ideea cã aceasta interpretare traditionalã nu este decât
un mit al scepticismului normanzilor - " Legenda si cultul unui sfânt
erau esentiale pentru functionarea corespunzãtoare a comunitãtii
religioase: iar clericii normanzi nu aveau nimic de câstigat prin
a-si submina propriile institutii ". S.J. Ridyard, Condigna Veneratio:
Post-Conquest Attitudes to the Saints of the Anglo- Saxons, in "Proceedings
of the Battle Conference ", edited by R. Allen Brown, Suffolk, 1987, p.205.
Christopher Brooke considerã cã faptul cã cea mai
mare catedralã normandã, cea de la Winchester, a fost
construitã cã sã adaposteascã altarul Sf. Swithun,
este relevant pentru rapiditatea realizãrii unei întelegeri
între saxoni si normanzi(Christopher Brooke, From Alfred to Henry
III, p. 143)
11 David C. Douglas, op. cit. , p. 324.
12 Trevelyan surprinde foarte plastic situatia, referindu-se la controlul
numirii abatilor si episcopilor: " Fãrã acest privilegiu
el [ William, n.n.] ar fi putut domni dar nu si guverna în Anglia."
G.M. Trevelyan, Istoria ilustrata a Angliei ( trad. rom. ), Bucuresti ,
1975, p.163.
13 Scaunele episcopale de Canterbury si Winchester ca si abatiile de
Petersborough si Glanstonbury trebuiau sã furnizeze câte 60
de cavaleri - cifra este un record însa; de la Chicester de pildã
nu se cereau decât 2. David C. Douglas, op. cit. , p.325.
14 Domesday Book mentioneazã un numar impresionant de vasali
- laici - ai lui Lanfranc - v. E.H.D. , II, p.865.
15 David C. Douglas, op. cit. , p.325.
16 Ca rege al Angliei William a devenit suveranul unei tãri
în care respectul pentru papalitate era o chestiune de traditie -
interesul sau era sã nu adânceascã aceastã situatie.
F.M. Stenton, op. cit. , p. 659.
17 E.H.D. , II, P. 61.
18 De altfel Lanfranc obtine o astfel de profesiune de credintã
de la toti episcopii Angliei , asa cum se mentioneazã în The
Acts of Lanfranc.( E.H.D. , I, p. 632. )
19 Remarcând cã în douã rânduri Grigore
a anulat mãsurile luate de legatii sãi împotriva lui
William, David C. Douglas apreciazã cã dimensiunea conflictului
care a fost astfel anulat poate fi estimatã prin comparatie cu actiunile
papei fatã de restul Europei Occidentale. David C. Douglas, op.
cit. , p. 342.
20 "Regele englezilor, desi nu se comportã în unele privinte
cu câtã devotiune am dori noi, prin faptul cã nu a
distrus si nici vândut bisericile Domnului; cã si-a asumat
povara guvernãrii supusilor sãi atât în vreme
de pace cât si de razboi; cã a refuzat sã consimtã
la orice act defavorabil Scaunului Apostolic, chiar si atunci când
unii inamici ai lui Christos i-au cerut-o; cã i-a obligat prin jurãmânt
pe preoti sã-si alunge sotiile; prin toate acestea s-a arãtat
mult mai demn de laudã si aprobare decât alti regi..." E.H.D.,
II, p.647.
21 Sir Frank M. Stenton noteazã cã modul în care
William obtinuse Anglia era în favoarea pretentiilor lui Grigore
- pozitia sa când a cerut arbitrajul (judecata) papalã în
litigiul juridic cu Harold semãna izbitor de mult cu cea a unui
vasal exercitându-si dreptul de apel la curtea seniorului. F.M. Stenton,
op. cit. , p.675.
22 David C. Douglas, op. cit. , p.340.
23 E.H.D. , I, p. 647.
24In 1066 erau 48 de mãnastiri, iar în
1154 aproape 300, în timp ce numãrul cãlugãrilor
a crescut pentru acelasi interval de la 850 la peste 5000 ( Cf. Christopher
Brooke). Se remarcã totusi cã Lanfranc a dispus de colaboratori
valorosi în aceastã întreprindere - astfel revigorarea
vietii monastice, dupã model cistercian, în nord este opera
lui Reinfrid, un cavaler normand si a doi englezi - calugãrii Aelfwig
si Ealdwine, care au actionat cu binecuvântarea abatelui Aethelwig
de Evesham - Doris Mary Stenton, English Society in the Early Middle Ages
(1066 - 1307), London, 1955, p. 231.
25 În timp ce în Anglia lui Edward Confesorul nu s-a tinut,
pe cât se pare, nici un conciliu, William a prezidat conciliile de
la Winchester in 1070, 1072 si 1076, Londra, 1075, iar Lanfranc a mai tinut
3 concilii, la Londra în 1077-1078 si Gloucester în 1080-1081
si 1085.
26 Christopher Brooke, From Alfred to Henry III, p.140.
27 Idem, The Saxon and Norman Kings, London, 1963, p.149.
28 Foarte interesante sunt aprecierile lui Sir Frank Stenton pe aceasta
temã - se considerã cã " dominatia unui rege evlavios,
ferm în privinta prerogativelor sale nu a oferit prilejul discutãrii
inovatiilor... Ar fi fost pe cât de neprofitabil pe atât de
lipsit de tact sã se ridice chestiunea investiturii laice împotriva
unui cârmuitor autocratic care privea acordarea de oficii eclesiastice
ca o problema ce cãdea în responsabilitatea sa personalã"
F.M. Stenton, op. cit. , p. 678.
29 Dupã cum se exprimã Trevelyan, " Evenimentele din
timpul domniei sale aratã cum puterea seculara, pusã în
mâinile unui principe mânat de pasiuni si lipsit de scrupule,
putea stânjeni viata religioasã a tãrii"G.M. Trevelyan,
op. cit. , p.163. Christopher Brooke, citând opinia Dr. Margaret
Murray, apreciazã cã este posibil ca William Rufus sã
fi fost pãgân, adept al unui cult vrãjitoresc; controversata
sa moarte ar fi în acest caz o crimã ritualã. Christopher
Brooke, The Saxon and Norman Kings, p.160.
30 A.L. Poole, From Domesday Book to Magna Carta, 1087-1216, Oxford,
1970, p.170.
31 Este o ironie, considerã Christopher Brooke, ca dintre toti
regii normanzi tocmai Rufus, brutal si incult, sã-l fi invitat
pe cel mai cultivat, atragãtor, sfânt dintre toti posibili
candidati, sã ocupe scaunul din Canterbury. Christopher Brooke,
From Alfred to Henry III, p.156. În privinta vietii si operei lui
Anselm v. Eadmer, Historia Novorum in Anglia, în E.H.D. , I, p.650-673.
32 Christopher Brooke, From Alfred to Henry III, p.162. H.R. Loyn asociazã
concilierea cu Anselm unui context mai larg - Henry trebuia sã-si
apere tronul de Robert, care nu era numai fratele mai mare ci si un erou
de cruciadã, si avea nevoie de liniste. H.R. Loyn, The Making of
the English Nation, London, 1991, p.110.
33 A.L. Poole, op. cit. , p.179-180. Se poate afirma cã aranjamentul,
care slujeste ca precedent pentru cel de la Worms (1122), a ocolit problema
mai degrabã decât a rezolvat-o, un rege puternic fiind
capabil sã interpreteze cã omagiul preceda consacrarea -
cf. E.H.D. , I, p.69.
34 A.L. Poole, op. cit. , p.182. dar sunt date si alte cazuri de vacantã
impusã: Ely (1131-1133), Coventry (1126-1129), Durham (1128-1133);
de asemenea Henry a exercitat si acel drept asupra bunurilor personale
ale episcopului decedat ( jus spolii ), ceea ce a stârnit protestele
lui Honorius II.
35 Exemplul clasic este al episcopului Roger de Salisbury, cancelarul
lui Henric I, ale cãrui relatii cu Matilda de Ramsbury erau de notorietate
- v. Edward J. Kealey, Roger of Salisbury. Viceroy of England , Berkeley,
1972, p.22-23.
36 " The Church was anything but free" - A.L. Poole, op. cit. , p.182.
37 Asa cum remarcã H.R. Loyn atât Lanfranc cât si
Anselm erau spirite cosmopolite - H.R. Loyn, Anglo-Saxon England and the
Norman Conquest, London, 1991, p.329. Se poate aprecia totusi ca având
de a face cu un rege ca William I Lanfranc a fost mai devotat decât
Anselm intereselor coroanei engleze.
38 Revenim încã o datã la concluziile lui Sir Frank
Stenton - în timpul lui William, chiar dacã episcopii
si abatii englezi erau constienti de conflictul de pe continent, nu aveau
nici un motiv sã si-l doreascã si în Anglia; abia datoritã
atitudinii lipsite de scrupule a urmasilor Cuceritorului problema
disputei dintre puterea secularã si cea spiritualã s-a impus
în constiinta prelatilor englezi. F.M. Stenton, op. cit., p.679.
|
Paginã sustinutã de:
Centrul de Resurse si Comunicatii INTERNET pentru Organizatiile
Neguvernamentale
Un proiect cofinantat de FDSC,
GDS si GURU
în cadrul Programului PHARE
|
Informatia cuprinsã aici este cea mai bunã
avutã la dispozitie la data publicãrii. Adresati orice comentarii
cãtre webmaster.
Ultima actualizare: 15- XII - 1997.
Copyright CRCI - ONG 1997