 |
|
|
|
|
I. Scriitorii si Puterea - schitã istoricã.
Acest articol analizeazã cîteva aspecte ale vietii si
operei unuia dintre cei mai importanti critici si istorici literari români,
George Cãlinescu (1889-1965), în anii regimului comunist.
Este un studiu de caz. El sintetizeazã, în fond, viata culturalã
si genul de relatii politice, socio-profesionale, simbolice etc. care au
existat în România totalitarã între scriitori
si institutia puterii.
Discutia se raporteazã la nivelul anilor '44-'53
si avem în vedere trei categorii de scriitori, în functie de
raporturile enuntate mai jos:
1. Categoria celor care au aderat deliberat si imediat la ideologia
comunistã oficialã, instauratã dupã încheierea
rãzboiului.
2. Categoria celor care au fost racolati si ademeniti de Partidul Comunist
Român pentru imagine (aici îl întîlnim pe G.Cãlinescu).
3. Categoria scriitorilor exclusi din viata culturalã
a tãrii din ratiuni care au tinut de contradictia apãrutã
cu noua ordine politicã.
1. Aceastã categorie a celor care au format aparatul de
propagandã al Partidului era compusã dintr-un numãr
relativ mic de scriitori avangardisti, în majoritate evrei (Mihai
Beniuc, I. Chisinevschi, Leonte Rãutu, Ioan Vitner, Mihail
Novicov, Ion Cãlugãru etc). Acestia apropie ideologia literarã
a curentului (ruperea cu traditia, impunerea unei noi viziuni, radicale,
asupra artei si asupra lumii etc.) de realismul socialist - doctrina oficialã
a esteticii comuniste . Fenomenul de creare a unei noi elite intelectuale
din rîndul avangardei interbelice este similar în toate tãrile
Europei de Est si este urmarea împrejurãrilor politice
nou create: cãutarea unor cadre culturale care sã popularizeze
noua ideologie culturalã. Apropierea 'semanticã' dintre avangardã
si realism dar, mai ales, vidul uman, în urma epurãrilor masive
în segmentul cultural al societãtii românesti, a fãcut
posibilã nasterea si impunerea acestei noi elite culturale. Principala
sa misiune era rescrierea fundamentalã a trecutului si fundamentarea
noilor canoane stilistice în sensul dictat de Partid. Aceste
'cadre de nãdejde', începînd cu anii 1947-1948,
ocupã majoritatea posturilor din institutiile culturale si de comunicare,
si asigurã un control eficient asupra ierarhiilor instituite
de noua ordine. Prin 'campanii de presã', prin 'demascãri
ale elementelor dujmãnoase burgheze, 'retrograde', din domeniul
culturii, aceastã categorie îsi cîstigã
si conservã monopolul simbolic si decizional pînã
spre deceniul al saptelea, cînd ideologia internationalist-proletarã
îmbracã o formã nationalistã.
2. Categoria a doua, a celor care, fie sînt ademeniti,
fie subscriu treptat la noua ordine socialã, este generatia scriitorilor
mai vîrstnici. Aceastã acceptiune nu semnificã
neapãrat vîrsta ci, mai degrabã, ea se referã
la faptul cã acest segment este legat de traditia literarã
româneascã interbelicã. Acest grup (Tudor Arghezi,
Mihail Sadoveanu, George Calinescu etc.) se afirmã înainte,
dar si în timpul desfãsurãrii celui de al doilea rãzboi
mondial, si se pronunta împotriva dictaturii militare a generalului
Ioan Antonescu si împotriva hitlerismului si fascismului. Aceastã
atitudine a minoritarului grup de scriitori democrati pe scena
literarã româneascã interbelicã, nu avea
însã un angajament politic ferm, ci exprima, mai degrabã,
o obtiune ideologicã literarã. El era grupat în jurul
revistei Viata Româneascã (Director Garabet Ibrãileanu).
Scriitorii sînt prinsi treptat (în anii 1947-1953) în
procesul paralel al epurãrilor, pe de o parte, a înregimentãrilor
si racolãrilor, pe de alta, a vechii elite culturale românesti.
Partidul Comunist Român (înfiintat la 1921) era,
înainte de venirea sovieticilor, un partid insignifiant pe scena
politicã româneascã . Viata politicã româneascã
era dominatã de partide traditionaliste (in principal Partidul National
Tãrãnesc si Partidul National Liberal) si de ideologii
profund organiciste. Politica româneascã, indiferent de contextul
extern favorabil (ascensiunea dreptei), se orienteazã treptat
spre ideologia extremei de dreapta. Între cele douã rãzboaie
mondiale, Partidul Comunist Român aderã la Internationala
a III-a comunistã si se pronuntã împotriva ideii statului
national românesc. Prin urmare, Partidul nu a avut simpatizanti în
cadrul elitei culturale si nici mãcar din partea muncitorimii ;
din partea elitei, întucît ea era profund atasatã valorilor
nationale, iar muncitorimea era slab reprezentatã într-un
stat cu peste 80% tãrãnime.
Acestea fiind imprejurãrile istorice, se explicã
de ce, la 23August 1944, partidul comunist a avut nevoie de un important
suport intelectual care sã-i dea legitimitate si credibilitate.
Astfel, la nivelul anilor 44'-53', a avut loc un fenomen dublu: cel de
racolare prin favoruri si privilegii a unor intelectuali "democrati" (aici
îl întîlnim si pe G.Cãinescu) si, în acelasi
timp, de epurare politicã, prin mãsuri administrative, prin
campanii demascatoare în presã, prin marginalizare socialã
si politicã si, nu în ultimul rînd, prin condamnãri
penale a celor care se împotriveau noilor realitãti.
3. Acestia au fost "compromisii", "colaborationistii" Vechiului
Regim. Toatã presa vremii, indiferent de culoarea politicã,
lanseazã o vie dezbatere în jurul acestei probleme. Tonul
este dat de oficiosul Partidului National Tãrãnesc - Dreptatea
(2 septembrie 19944), urmatã de Romania liberã, Scînteia,
Victoria, Tribuna Poporului (director G.Cãlinescu), Scînteia
Tineretului etc. Societatea româneascã se politizase
si se radicalizase într-un mod evident. Printre persoanele anatemizate
care fac obiectul mentionãrii în campaniilor de presã
amintim pe: Mircea Eliade, Nichifor Crainic, Emil Cioran, Constantin Noica,
Nae Ionescu etc. De la denuntul în presã se trece apoi
la mãsuri concrete. Pe lîngã arestãri sau interdictii
civile sînt instituite la nivelul institutional al culturii Comisii
de epuratie.
II. Viata si opera lui G.Cãlinescu sub comunism
Traiectul politic al intelectualului George Calinescu se poate clasifica,
în functie de împrejurãrile politice care i-au urmat
în mai multe etape:
1. Cariera interbelicã si perioada 1944-1947, perioada adeziunii
sale înfocate la idealurile socialismului.
Optiunile politice ale intelectualului de mai tîrziu, G. Cãlinescu,
se leagã de o serie de cauze psihologice din copilãrie, de
complexele familiale etc.: George Cãlinescu este fiul Mariei Visan,
o tãrancã sositã în Bucuresti în 1898
(se pare). Abia la vîrsta adolescentei el va afla cine îi e
adevãrata mamã. ªocul resimtit îi va inculca un
sentiment de inferioritate socialã care îl va urmãri
obsesiv toatã viata. Dar acest lucru dezvoltã, pe mãsura
maturizãrii sale, un element commpensator: ambitia împlinirii
sociale si profesionale.
Disputele literare interbelice au, de asemenea, un rol foarte
important. G. Cãlinescu a avut cîteva modele intelectuale.
Printre acestea , chiar dacã n-o recunoaste, a fost si Eugen Lovinescu
- de fapt, prin tot ceea ce a întreprins, s-a situat în postura
antiteticã de concurent al Maestrului sãu. Atît "disputele"
dintre cei doi cît si atitudinea megalomanã, de superioritate
fatã de contemporanii sãi, determinã angajamentele
sale literare într-o serie de reviste aflate la antipozi prin ideologia
literarã exprimatã . Faima "cameleonismului" cãlinescian
scandalizeazã însã pe multi dintre contemporanii sãi
. Între anii 1933-1934, la propunerea lui G. Ibrãileanu, devine
codirector al Vietii Românesti (revistã distantatã
de Sburãtorul lui E. Lovinescu si în stare de beligerantã
cu "trãirismul" Gîndirii). Împreunã cu Mihai
Ralea si cu alti semnatari ai Vietii…, dezlãntuie o serie de atacuri
împotriva unor miscãri de dreapta. Aceste pozitii, însã,
nu sînt exprimate pe un fundal politic, ideologic. În schimb,
publicarea Istoriei literaturii romãne (1941) îl va aduce
pe G. Cãlinescu în postura de oponent al regimului Antonescu
. Autorul va fi acuzat de filosemitism si de distrugerea valorilor nationale
prin includerea în studiu a operelor unor scriitori evrei .
Aceastã experientã dar si "latenta ambitie politicã"
au fost motive suficiente pentru cetãteanul G. Cãlinescu
de a se lãsa ispitit, dupã August '44, de comunisti. Optiunile
sale sînt, de altfel, la fel de versatile si în spatiul politic.
În toiul campaniilor demascatoare din presa anilor '44-'47, gazetarii
Dreptãtii, oficiosul Partidului National Tãrãnesc,
îi condamnã activitatea literarã la publicatiile de
dreapta din interbelic. ªi totusi, în gîndirea sa politicã,
din primãvara lui 1944, G. Cãlinescu se declara a fi un tãrãnist:
<… dacã m-as hotãrî vreodatã sã intru
în politica militantã - scria în Jurnalul sãu
politic la 24 mai 1944, Ion Huditã, secretarul adjunct al P.N.T.,
reproducînd spusele istoricului literar -, Partidul National
Tãrãnesc va fi singurul loc pentru mine; de altfel, trebuie
sã vã spun cã de când votez, votul meu a fost
todeauna pentru candidatii national tãrãnisti…(…)>.
Dupã publicarea unor articole în Ecoul în
care denunta dictatura lui Hitler si Mussolini - în august 1944,
Uniunea Patriotilor (organizatie subordonatã comunstilor) îi
propune sefia oficiosului sãu - ziarul Tribuna poporului .
Functia oferitã de aceastã organizatie politicã
se pare cã n-a fost totusi doar o ofertã conjuncturalã.
Un document inedit din arhivele sovietice, a cãrui datare n-o putem
stabili cu exactitate (data nu este mentionatã expres), dar, în
mod cert, se poate înscrie în momentul racolãrii sale,
respectiv anii 1946-1947, explicã termenii în care admiterea
sa în rîndurile "partidului" s-a fãcut într-un
mod deliberat. Este vorba de o caracterizare (o fisã de cadre)
a lui G. Cãlinescu realizatã de scriitorul Ion Cãlugãru
si trimisã la Moscova, Directiei Internationale a P.C.S.(b), de
Gheorghe Gheorghiu-Dej. Documentul strict secret poartã semnãtura
expeditorului si stampila P.M.R.
La Congresul general al Uniunii Patriotilor (10-12 ian. 1946) care
a hotãrît transformarea acestei organizatii în Partidul
National Popular, este ales printre cei 120 de membri ai Comitetului Central
alãturi de dr. Dumitru Bagdazar, P. Constantinescu-Iasi, Traian
Sãvulescu, Andrei Otetea, Alexandru Philippide, Lucian Blaga
etc. La 20 martie 1946, sub directia sa, va apãrea Natiunea, organ
al P.N.P.. Va fi ales în Marea Adunare Nationalã - deputat
de Botosani, în 1946 (pe cînd se afla în Uniunea Sovieticã),
apoi la Alegerile din 1948 - deputat de Brãila. De fapt, va fi deputat
pînã la moarte. Este numit membru activ al Academiei R.P.R.
(epuratã si reînfiintatã în 1948) si, în
1949, director al Institutului de istorie literarã si folclor.
2. Perioada anilor 1948-1953, timpul radicalizãrii Revolutiei
proletare, cînd critica si mai ales autocritica vor devora
din interior pe proprii ei sustinãtori.
În aceastã fazã, istoricul literar va fi atacat
si marginalizat. Va fi dat afarã de la catedra Universitãtii
Bucuresti si, "în compensatie", va fi numit director al unui
Institut de istorie literarã si folclor. Atacul împotriva
sa se desfãsoarã pe mai multe directii si în
mai multe etape . Ceea ce I se reprosa lui Cãlinescu era "linia
de mijloc" în care el îsi întelegea datoria fatã
de noile realitãti. Este învinuit pentru pseudo-angajamentul
ideologic, de folosirea unor lozinci fãrã asimilarea deplinã
a spiritului clasei municitoare în tratarea subiectelor literare
etc. Dincolo de aceste imputãri, în noul climat "purist" de
rescriere a valorilor pe criterii ideologizante, el venea cu aerul unui
intelectual care apartinea trecutului (prin limbaj, atitudine etc.) - era
o fire "progresistã", dar incompabilitatea era în însãsi
natura lucrurilor. Noua literaturã trebuia fondatã de tineri
scoliti la noua scoalã de criticã, de Partid, realist-socialistã.
Contradictia pãrea evidentã mai ales sub raportul prezentei
lui Cãlinescu într-o institutie de învãtãmînt
universitar unde se educau noile elemente tinere ale clasei muncitoare.
Prezenta sa în spatiul public devenea asadar nocivã si asa
se explicã punerea sa pe o linie pasivã, marginalã,
într-un institut de cercetare si limitarea accesului sãu în
spatiul de exprimare din presã. Puterea se servea de autoritatea
si de numele sãu acolo unde ea trebuia sã-si limiteze identitatea:
conferinte, simpozioane si receptii oficioase, vizite în strãinãtate
etc.
În tot ceea ce scrie însã la nivelul acestor ani,G.
Cãlinescu încearcã pe de-o parte, angajarea fermã
alãturi de comunisti condamnînd prin scrisul sãu, fie
partidele "istorice", fie monarhia etc., pe de alta, scrie articole
si lucrãri în spiritul realismului socialist prin asimilarea
sintagmelor epocii .
3. Anii 1953-1956 sînt anii destalinizãrii, anii dezghetului hrusciovian . În România, spre deosebire de Ungaria, Cehoslovacia si Polonia, procesul a fost mult mai lent. Secretarul Partidului Muncitoresc Român , Gheorghe Gheorghiu-Dej, lãsase sã se înteleagã cã aceastã schimbare avusese deja loc. In cîmp literar apare un intermezzo de confuzie. Aceste evenimente îl gãsesc pe G.Calinescu în faza de concepere a unor opere in stilul epocii, dar limbajul trãdeazã imposibilitatea unei adaptari totale la stereotipiile limbii de lemn, comune contemporanilor sãi. În 1953 îi apare romanul Bietul Ioanide iar începînd cu 1956, reintrã in viata literarã printr-o rubricã permanentã (Cronica Optimistului) la sãptãmînalul Contemporanul . Pozitia sa politicã exprimatã la acest moment este una evident militantã si dincolo de faptul, lesne de imaginat, cã scrisul sãu, atent urmãrit de cenzurã, exprimã mesajul propagandistic oficial, denotã si faptul cã G. Cãlinescu nu putea sã suporte tãcerea. În fond, credem cã se autoreprezenta (indiferent de ceea ce scria), ca un om de prestigiu ce trebuia recunoscut pînã la capãt si dincolo de zona literarã si la care se raporta obsesiv. Marginalizarea impusã nu i-a conferit nicicum prilejul unei reflectii disidente ci, dimpotrivã, pe fondul unui sentiment perceput ca pe o nedreptate, dorinta sa latentã de a se manifesta era conciliabilã cu realitatea politicã. G. Cãlinescu reprezenta totodatã cuvîntul unui intelectual, raportat la noua "elitã" criticã proletcultistã formatã la scoala de partid.
4. Incepînd cu anii '55-'56 si pîna la moarte (12 martie1965), el va fi "reabilitat" si o aurã de genialitate va cuprinde treptat orice referire la opera sa si la angajarea sa civicã în momentele cruciale ale istoriei patriei sale . Acest fenomen este influentat si de noile modificãri politice: Partidul lui Dej, odata cu destalinizarea (de fapt, eliminarea factiunilor dure, concurente din interior) prinsese rãdãcini nationale. Apartenenta criticului la scoala literarã traditionalã, prin urmare, într-o oarecare opozitie cu valorile internationaliste promovate de nomenclatura culturalã stalinistã, îl va situa într-o pozitie de frunte în climatul cultural contemporan. Criticul literal devine reprezentantul oficial al Republicii Populare Române, în cadrul unor manifestãri culturale internationale . Intrarea sa în Partid, în 1962 , încheie, am putea spune, angajamentul politic, risipind astfel orice confuzie.
5. Dupa moartea sa, referirile la opera si persoana sa intrã
într-o fazã idolatrã si iau o conotatie politicã
evidentã . Acest lucru se datoreazã, de asemenea, unor schimbãri
politice care amplificã deja formata imagine a scriitorului în
timpul vietii sale: venirea la putere a lui Nicolae Ceausescu (1965). Pentru
o scurtã perioadã (1965-1971) acesta va mima o oarecare independentã
fatã de Moscova si o liberalizare a climatului politic, social si
cultural. Treptat înã, va fi instaurat un regim de dictaturã
care va promova cultivarea cultului personalitãtii conducãtorului,
un puternic accent pe traditie si, în special, pe valorile nationale.
Noua politicã culturalã a lui Ceausescu avea ca fundament
ideea de: Natiune, Stat si Partid. În acest nou context, încep
a fi accentuate si supradimensionate opere literare si artistice, valori
ale istoriei etc., concomitent cu un proces de izolare politicã
externã a României. Are loc un proces de mitizare a trecutului
românesc, proces comandat de ideologii de Partid, dar si urmarea
a unui fenomen de supralicitare continuuã, un exces de zel
din partea intelectualilor români pentru o bunã reprezentativitate
în sfera culturalã a tãrii.
Dacã pentru anii '50 a te plasa oficial însemna
a adera la ideologia internationalistã, filosovieticã, transformãrile
în doctrina comunistã (în sensul unei independente si
al recãstigãrii dimensiunii nationale) din anii '60 au canalizat
"denuntul" tocmai pe condamnarea acestei directii. Mai tîrziu
însã, în anii '80, aceastã orientare "liberalã",
contestatarã, împreunã cu stalinistii, vor deveni ele
însele acuzate de înlãturarea valorilor nationale si
adoptarea unor "mode" occidentale.
Recuperarea pe o filierã oficialã a lui G. Cãlinescu
a dus, în cele din urmã, la o polemicã între
apãrãtorii operei cãlinesciene si contestatarii sãi
, care îi vedeau pe primii ca protocronisti . Lucrurile se complicau
si mai mult atunci cînd o serie de descendenti ai istoricului literar
apãrau pozitiile exprimate de cea din urmã tabãrã..
Un scandal legat de mitul si contramitul G. Cãlinescu izbucneste
în anii '70 si este prilejuit de aparitia cãrtii Ilenei Vrancea
Între Aristarc si Bietul Ioanide. Autoarea cutezase scoaterea criticului
din neantul construit de epocã, persiflînd voalat pe idolatri
sãi .
Opera sa devine prilej de mitificare, iar persoana sa istoricul si
criticul literar român prin excelentã . Succesul sãu
este rezultatul a cel putin trei determinãri ideologice, contextuale:
1. G. Cãlinescu personifica intelectualul progresist,
militant pentru democratie. Prin operele sale interbelice el era un apãrãtor
al specificului national (mai ales Istoria literaturii romane(1941)).
2. Avusese de suferit în anii stalinismului cultural marginalizarea
profesionalã dar, în ciuda acestor obstacole, a dovedit o
înaltã tinutã, impunînd criteriile valorii literare
într-o lume care încerca sã le demoleze.
3. În jurul sãu s-au format intelectuali români
care au dus mai departe scoala de criticã literarã româneascã.
Unii dintre acestia, în contextul ideologic creat, s-au lãsat
antrenati sau constient au impus tenta idolatrã, exceptionalã,
agreatã si încurajatã de regimul politic.
Astãzi existã trei directii de analizare a operei
lui G. Cãlinescu:
1. Prima este aceea care considerã opera si autorul
acesteia doar victime ale regimurilor totalitare, fie de dreapta în
timpul regimului antonescian si în perioada celui de al II- lea rãzboi
mondial fie de stînga în timpul perioadei comuniste, care i-au
impus compromisul. Aceastã directie este constituitã din
"descendentii " directorului ori profesorului Cãlinescu si
se întîlneste cu fostii ideologi culturali ai regimului national-
comunist.
2. A doua este formatã din cei care considerã cã
activitatea politicã este diferitã de activitatea literarã,
pãstrîndu-i istoricului literar locul de onoare cuvenit. Opera
sa trebuie cunoscutã pentru a întelege contextul biografic
al creatiei cãlinesciene .
3. O altã directie este aceea a demitizãrii totale
; nu numai politic, ci si literar G.Calinescu este depãsit. Aceastã
directie, care vine probabil ca reflex al extremei idolatre, se leagã
si de inconsecventa istoricului literar manifestatã uneori în
tratarea subiectelor literare.
Gabriel Marin
06.05.1998
|
|
|