 |
|
|
|
|
"ROMÂNIA-UNGARIA DESTINE ÎNTREPÃTRUNSE"
(‘Romanian-Hungarian Intertwined Destiny’)
A XX-a Conferintã Internationalã Interdisciplinarã
a Societãtii în Schimbare
(The XXVth ARP International Interdisciplinary Conference on Society
in Change), Budapest, 6-7dec.1997.
In zilele de 6 si 7 decembrie 1997, la Budapesta, a avut loc la initiativa
A.R.P. (Atlantic Research and Publication, Inc. – Cercetari Atlantice si
Publicatii), A XXV–a Conferinta Internationala Interdisciplinara a Societatii
in Schimbare(The XXVth ARP International Interdisciplinary Conference on
Society in Change). Atlantic Research and Publication, Inc. – A.R.P. este
o asociatie americana si are ca scop organizarea de conferinte si editarea
de studii privind societatile din Europa Est-Centralã, in timpul
ultimelor douã secole."Scopul nostru – se scrie in brosura de prezentare
- este de a incuraja studiul asupra schimbarilor din societate, in
mod special asupra schimbarilor provocate de rãzboaie si revolutii".
Subiectul acestei întruniri a fost legat de reconcilierea istoricã
româno-maghiarã si a fost gãzduit de: Academia de ªtiinte
Ungarã si Universitatea Central-Europeanã din Budapesta(Central-European
University, Budapest). Comunicãrile au fost sustinute si prezidate
de personalitãti importante ale României si Ungariei, dar
si de alti invitati, dintre care vom cita doar pe: Josef Jaøab (Rector
C.E.U.), si pe cel al organizatorilor: Bela K. Kiraly (Professor Emeritus,
Brooklyn College of The City University of New York; President A.R.P.),
Benett Kovrig (Toronto University, Director A.R.P.) etc..
Prof. Sorin Antohi (Academic Pro-Rector C.E.U.), Ferencz Glatz( Presedintele
Academiei Maghiare) si Prof. Camil Muresanu (Membru al Academiei de ªtiiinte
Române, Vice-Presedinte al Comisiei Comune Româno-Maghiare
de Istorie a Academiei Române si a Academiei Ungare) au deschis si,
mai apoi, au prezidat sesiunea.
Pentru un proaspãt absolvent al Facultatii de Istorie, din Universitatea
Bucuresti, aflat la o bursã de cercetare/specializare la Universiatea
Eötvös Loránd (ELTE), din Budapesta, acest spectacol al
reconcilierii româno-maghiare venea, trebuie s-o spunem, într-un
mod destul de surprinzator, din cîteva motive:
1.În primul rind, pentru cã informatia primitã
de generatia noastrã, în ultimii ani ai învãtãmîntului
socialist, privind istoria raporturilor româno-maghiare, nu se putea
gîndi decît în cheia unui conflict ireconciliabil, în
care românii erau victimele acestei istorii tragice. Nu trebuie
sã facem un efort de rememorare, cãci acelasi manual de istorie
este si astazi. Manualul de istorie care ni se preda atunci, si pe care,
iatã, de aceastã datã ca profesori astãzi,
noi trebuie sã-l predãm elevilor aproape neschimbat, ne prezintã
istoria Transilvaniei ca pe un sir neîntrerupt de suferinte, de rãscoale,
de lupte sociale, etnice si religiose ale românilor, miscãri
populare pentru identitate nationalã etc. Aceastã succesiune
emotionalã suferã de interpretãri trunchiate si de
denaturãri evidente.
Abordãri de genul celor etnic, national etc. sînt fortate
"uitîndu-se" cã aceste concepte nu existau la nivelul filozofiei
politice prezente în Europa de atunci. Apoi, întreaga istorie
a acestei regiuni era redusã la cîtiva ani de conflicte si
sutele de ani de pace si convietuire erau trecute cu vederea. Într-un
studiu privind Transilvania, George Schöpflin scria: "Transilvania
a fost investitã cu o semnificatie miticã de cultura politicã
a celor douã natiuni.(…) Distinctia între Transilvania
ca mit si Transilvania ca problemã politicã obisnuitã
este neclarã, în ipoteza cã pare a avea o solutie rationalã
la un conflict imposibil" .
2.Debutul deceniului în care ne aflãm a inaugurat o nouã
pagina de istorie româno-maghiarã. De fapt douã. Prima
ar fi cea scrisã in ultimele zile din anul 1989, cînd etnicii
maghiari si etnicii români au vrut sã fie, în primul
rînd, cetãteni liberi în România. Cea de-a doua
paginã este tristã si ea aratã cã prelungirea
discursului istoric practicat de propaganda comunismului nationalist s-a
simtit în plinã stradã – la Târgu Mures, un an
mai tîrziu. Dupã ce taberele si-au "împãrtit
sîngele", s-au întors acasã, realizînd cã
se întorc acolo unde ambele locuiesc de foarte mult timp. Atît
ungurilor cît si românilor, Transilvania le spunea acelasi
lucru: aceeasi substantã simbolicã, aceeasi încãrcãturã
afectivã.
3. Cea de-a treia prejudecata a mea, la intrarea în sala de conferinte,
a fost cea legatã de experienta de student. În Facultate am
invãtat, printre multe altele, douã lucruri: cã realitatea
istoricã a acestor relatii româno-ungare este si trebuie privitã
altfel (datoritã unor profesori aflati in minoritate, din pãcate),
dar cã, în acelasi timp, manualul nu trebuie abandonat. ªi,
pe drept cuvînt, mai tîrziu, a avut sã-mi foloseascã.
4.Teama de Ungaria existã. Un mai "trecut prin viatã"
coleg, si cadru didactic, încerca sã mã punã
în gardã, atentionîndu-mã asupra alegerii mele.
Poate, teama este justificatã. Eu, dupã cum se observã,
am avut putin noroc, cãci, primele cuvinte rostite de unul dintre
profesorii maghiari pe care i-am avut ca îndrumãtori au
fost linstitoare: "O sã vedeti, noi nu mîncãm români!".
//
Asadar, intrînd la aceastã sesiune, cam asa mi-au fost
preconceptiile. În mare mãsurã însã, mi-au
fost infirmate. Îmi închipuiam cã voi asista la o conferintã
monotonã, în care rãspunsurile si problemele care se
vor pune nu vor fi atacate abrupt; experienta unor asemenea manifestari
la Centrele culturale de pe lînga ambasadele României în
strãinãtate, îmi dãdea suficiente motive sã
cred astfel. Dar, temele conferentiarilor, discutiile care au urmat, modul
neasteptat, deschis, în care s-a vorbit etc. au fost de naturã
sã mã surprindã.
Articolul de fatã s-a nãscut însã dintr-un
alt motiv: cîteva zile mai tîrziu, în tarã, certurile
politice în jurul problemei legate de învãtãmîntul
în limba maternã al minoritãtilor erau în toi.
Pozitiile politice exprimate de unii oameni politici români erau
intens mediatizate de televiziunea maghiarã. Fata de aerul proaspãt
al conferintei, ceea ce se petrecea contrazicea efortul acestei dorite
apropieri. Atunci mi-am zis cã e vorba, fie de un discurs
dublu: cel pregatit pentru strãinãtate – pro-european, si
unul intern care sã linisteascã teama anumitor pãturi
politice, fie de pasivitatea unor intelectuali, ceea ce însemna acelasi
lucru: un discurs duplicitar al elitei culturale si politice românesti.
Pentru aceste motive am simtit nevoia scrierii unui articol pe
care l-am trimis unei importante publicatii si, în care, am încercat
sã expun, ca si in rîndurile de aici, cîteva din punctele
de vedere exprimate la acea conferintã. De mai multe ori am solicitat
un rãspuns negativ sau pozitiv; acest rãspuns nu a venit
nici pînã acum (lucru care dovedeste cã practica comunicãrii,
la români, poate fi adesea o povarã).
Asistînd la aceastã conferintã am avut senzatia
cã, într-adevãr, ceea ce desparte pe oamenii celor
douã tãri, este rezolvabil lesne si ca tensiunile artificial
create devin superfluue. Conferentiarii (Alexandru Porteanu, Ambrus Miskolczy,
Pavel Teodoru, Béla Borsi-Kálmán, Vasile Vesa, Mihály
Fülöp, Sorin Antohi, Camil Muresanu, Béla Pomogáts,
Victor Duculescu, Gáspár Biró, Gábor Gyapay
etc.) au încercat sã ofere o perspectivã nouã
de abordare si de întelegere a istoriei româno-maghiare. În
cele de mai jos intentionãm sã expunem si sã comentãm
cîteva din temele conferentiarilor arãtînd totodatã
felul cum se leagã cele discutate de realitãtile de acasã.
Prin urmare, fiind aprecieri personale, articolul de fatã poate
fi viciat de subiectivism.
Relatii româno-maghiare în secolul al XIX-lea
De pildã, în secolul al XIX-lea, raporturile dintre aristrocratia
moldoveanã si emigratia maghiarã, dau conceptului de identitate
nationalã o culoare aparte, contrar unei imaginii false create de
istoriografia nationalistã de sub Ceausescu. Pentru aceasta, pagini
întregi din cuvîntãrile lui Kogãlniceanu cãtre
Brãtianu, au fost publicate trunchiat. Este vorba de faptul cã,
dincolo de interesele strict nationale cu românii ardeleni, a existat
o formã de solidaritate legatã de apartenta socialã
- a aristocratiei moldovenesti cu nobilimea maghiarã.
S-a sustinut ideea ca raporturile politice dintre cele douã
state nu au fost doar pesimiste si pline de frictiuni. Au fost momente
în care colaborarea politicã a fost bunã, în
cadrul Aliantei Tripartide, de pildã. Legile Appony, tendintele
de magherizare si, reflexul lor, miscarea memorandisticã nu trebuiesc
uitate, dar, experienta acestui trecut ne poate duce la concluzia cã
încercãrile de solutionare a problemelor etnice prin cãi
radicale devin desuete si falimentare.
Relatiile româno-maghiare în anii rãzboiului rece
Din perspectiva raporturilor rãzboiului rece multe evenimente
majore legate de istoria comunã maghiaro-românã sînt
trasate în mod unilateral de Moscova. Spre exemplu, cunoscutul santaj
operat asupra Transilvaniei de Stalin, Revolutia maghiarã din 1956
si "coincidenta" istoricã a exilului lui Imre Nagy în România
(la Snagov). Problema Transilvaniei îl va face pe Dej sã declare:
"Interventia Uniunii Sovietice a fãcut posibilã combaterea
înfiintãrii unui stat revizionist fascist maghiar(…) care
s-ar fi îndreptat împotriva tuturor vecinilor". De aceea
anii ‘57-’58 sînt si în Transilvania ani de represiuni împotriva
maghiarimii.
Plecînd de la aceste evenimente putem întelege si explica
de ce comunismul a transformat nationalul în nationalism (desi,
declarativ, anunta contrariul) pînã la nivelul oricãrei
comunitãti. Comunismul a conservat si a exacerbat nationalismul.
Se actiona la nivelul maselor cu acest santaj etnic. Conceptul de multiculturalitate,
dupã cum se stie, a fost uzitat de statul totalitar întodeauna
pentru a controla mai bine masele si pentru a învrãsbi nu
pentru a concilia, desi, declarativ, se vroia contrariul. Acest accent
pus pe minoritate, pe etnicitate, a îmbrãcat forma unui discurs
internationalist sau nationalist . Politica economicã aberantã
a impus limite tuturor cetãtenilor, fie ca erau români, fie
cã erau maghiari. Restrictiile asupra consumului de energie, de
exemplu, au însemnat, printre atîtea multe alte atrocitãti,
si reducerea timpului alocat educatiei în scoli. Bineînteles,
si în acest sens, putem vedea o lezare a accesului ungurilor la scoalã
în limba lor maternã.
În acesti ani s-a format acea atitudine de opozitie, ne-ospitalierã,
a maghiarimii ardelene fatã de români, o atitudine reflex
fatã de politica guvernului comunist român de limitare a drepturilor
si libertãtilor pe care maghiarimea le avusese pînã
atunci. "Asupritorul" nu era numai un guvern comunist, nelegitim, ci si
unul comunist majoritar, de altã nationalitate. În tara socialistã,
vecinã si prietenã, Ungaria, acest fenomen a fost, fãrã
îndoialã, în atentia asa-zisei opozitii anti-comuniste,
din anii lui Kadar. Ea identifica dezinteresul comunistilor maghiari fatã
de conationalii lor din tãrile vecine ca principal argument al unei
criticii adresate Partidului. Se spunea cã guvernul de la Budapesta
"vindea", prin pasivitatea sa, maghiarimea transilvãneanã
- supusã unui proces de asimilare -, lui Ceausescu. În acelasi
timp, dar pe bani grei, guvernul federal german îsi "rãscumpãra"
sasii si svabii din Ardeal, plãtind pentru fiecare persoanã
dreptul de emigrare.
Transilvania este înteleasã astãzi ca un teritoriu
cu valente suprarealiste. Pe plan simbolic ea reprezintã mai mult
decît ceea ce este ea in realitate . Atît sub regimurile Rakoji,
Gheorghiu-Dej, Kadar, dar, mai ales, sub Ceausescu, istoria Transilvaniei
a fost tratatã dintr-o perspectivã emotionalã, lucru
încurajat si exploatat cu abilitate de Budapesta ori de Bucuresti.
Comunismul român si maghiar a creat privind Transilvania o serie
de mituri, abstractiuni si simboluri. Unul dintre acestea, poate cel mai
puternic, a fost conceptul de "spirit national" si de "specificitate nationalã
a poporului român". Consecinta acestor mitizãri a fost o comunicare
politicã complexã, plinã de constante neîntelegeri
în contextuul relatiilor româno-maghiare, pentru cã,
în mod paralel, existau si mituri maghiare. Aceastã retea
de mituri a fãcut ca orice declaratie privind Transilvania a pãrtii
maghiare sã fi fost interpretatã de partea românã
ca iredentism.
"Pentru români este dificil de separat chestiunile de interes
istoric sau personal sau sentimental privind Transilvania, de expresiile
concrete ale iredentismului maghiar" - scria Gs. Schöpflin.
Amestecul Ungariei in Revolutia românã din decembrie 1989;
Discursul politic maghiar si frustrãrile Trianon-ului
Un alt punct avut în vedere a fost acela referitor la implicatiile
sau la neimplicatiile Ungariei în Revolutia românã ,
din decembrie 1989. Istoricul maghiar Mihály Fûlöp sublinia
cã nu se poate vorbi de asa ceva. Acest zvon poartã semnãtura
Securitãtii si a fost întretinut de anumite medii politice
de pe lîngã puterea neocomunistã, instauratã
dupã decembrie 1989, cu scopul direct de a-si întãri
pozitia politicã . Indirect însã, Ungaria, prin regimul
sãu mai "liberal", din timpul lui Janos Kadar, s-a "implicat" arãtînd
conationalilor lor din România (dar nu numai lor) un altfel de regim
comunist – acela reformator, "cu fatã umanã". În timp
ce ungurii vedeau Occidentul prin granitele deschise cu vecinii (cu Austria),
grãnicerii români apãrau granitele cu arma întoarsã
spre interior.
În ceea ce priveste intentiile de astãzi ale Ungariei
în relatia cu vecinii si natura discursului politic maghiar, se pot
rezuma cîteva observatii. În primul rînd, pentru majoritatea
oamenii politici ungari reconstructia statalã istoricã, teritorialã,
a Ungariei Mari, este un fapt pe deplin iluzoriu, si care, nici mãcar
din punct de vedere electoral, nu poate trezi simpatii. Dupã cum
se stie, hotarele sînt stabilite prin tratate internationale si orice
modificare a status quo-ului Tratatului de Pace de la Paris, din februarie
1947, ar creea un precedent periculos în aceastã eterogenã
etnic Europã, pentru cã toate aceste granite ar rãmîne
în suspensie.
Apoi, realitatea demograficã si nu dreptul istoric si-a spus
si isi spune cuvîntul în ceea ce priveste Transilvania. Acest
lucru este înteles si însusit de elita politicã maghiarã.
Ceea ce, mai ieri, pãrea imposibil (pentru cã, sã
nu uitãm, Ungaria are o treime din populatie în afara granitelor)
– anume, abandonarea ideii imperiale, s-a metamorfozat în alinierea
la noua filozofie politicã europeanã: practica legislatiei
privind drepturile omului si ale minoritãtilor, autonomie localã
întãritã, abandonarea unei politici dirigiste, autoritare,
a Centrului în defavoarea Comunitãtii locale (indiferent de
etnie). S-a ajuns astfel la marginalizarea curentelor populiste atunci
cind se ia o decizie politicã.
Noul înteles politic face astãzi ca, în Ungaria,
prezenta rezidurilor de gîndire traditionalistã ("frica de
strãinãtate", de competitia externã, pericolul americanizãrii
etc., pericole asa-zis "nationale") sã lase loc unei noi orientãri
politice, aceea a secolului al XIX-lea. Intrarea în structurile Euro-Atlantice
cît si iminenta admitere în Uniunea Europeanã, dacã
n-am lua în seamã prograsul economic al tãrii, sînt
o dovadã evidentã. Cãci, nu în ultimul rînd,
în Ungaria s-a realizat o reformã socialã înaintea
celei economice; aceea a salubrizãrii comunitãtii de viata
si ierarhiile impuse de un Anciem regim totalitarist (fie cel nazist, ori
cel comunist).
Nu este în intentia noastrã de a face elogii Ungariei.
Ceea ce dorim este sã prezentãm opinia noastrã asupra
a ceea ce natiunile europene(incluzînd deci, si Europa Centralã)
tind sã înteleagã într-un mod tot mai evident:
anume cã nu frustrãrile istorice trebuie sã fie miza
prezentului, ci un nou dialog bazat pe deschidere si tolerantã reciprocã
(o simpatie pentru celãlalt) nu pe segregatie etnicã.
Reforma Învãtãmîntului;
manualele de istorie: cazul maghiar si cel românesc; istoria
româno-maghiarã
"Se pune în valoare ceea ce ne desparte, nu ceea ce ne apropie"
– s-a arãtat acolo, si tenta exceptionalã a istoriei locale
ar trebui eliminatã. S-a cultivat, si, din pãcate, acest
fenomen continuã, un discurs provincial care ridicã un personaj
local la rang de personalitate universalã. Acestã manierã
de abordare este una exclusivistã. Introducerea manualelor alternative
(numai 70% din ele vor fi obligatorii, restul fiind alese de unitãtile
scolare) precum si o mai mare libertatã datã profesorului
de Istorie au fost enumerate ca prime mãsuri ale reconcilierii.
Nu s-a spus, însã, cã aproape un deceniu n-a fost deajuns
pentru ca despre aceste lucruri sã vorbim la un timp trecut.
Se merge pe aceeasi analizã conflictualã (întreaga
istorie universalã sau nationalã pare a fi rezultatul unor
rãzboaie neîntrerupte, un asediu perpetuu asupra adevãrului,
detinut, de regulã, numai de o parte: cea autohtonã, învingãtoare).
Majoritatea profesorilor de istorie reproduc acelasi discurs vechi, conservat
de manualul de istorie. Noii generatii îi sînt prescrise pagini
din enciclopedia conflictelor militare, a rãscoalor etc. cerîndu-i-se
apoi reproducerea lor cu asiduitate la examenele de absolvire sau de admitere.
Cazul manualului de istorie din Învãtãmîntul
maghiar a fost prezentat de prof.Gábor Gyapay, fost director al
Colegiului Luteran, Budapesta. Omisiunile sau deformãrile privind
istoria Românei, sînt legate, ca si la noi, de cerinta si de
ingerinta politicului. Astfel, istoria Daciei lipseste din manuale, iar
istoria medievalã a Tãrilor Române este tratatã
insuficient: cruciadele comune moldo-valaho-maghiare împotriva turcilor,
din secolele XIV-XVIII, de exemplu. În rãzboiul ruso-turc
(1877-1878), românii practic nu participã, despre atasamentul
României la Tripla Aliantã nu se aminteste nimic, iar despre
primul rãzboi mondial se accentuazã neutralitatea României
si ocuparea Bucurestiului. De asemenea, se insistã pe cucerirea
Ardealului de cãtre armata românã si mai ales
pe rolul ei în ocuparea Budapestei, dupã rãzboi.
În opinia profesorului maghiar, ar trebui sã se
prezinte elevilor argumente stiintifice privind originea românilor,
sã se arate caracterul european al societãtii românesti,
sã se insiste pe activitatea politivã si culturalã
a unor români ardeleni (Inochentie Micu Klein, Samuil Micu, Petru
Maior), întrucît ei au fost un cîstig si pentru societatea
maghiarã etc.
Lipsa unui interes teoretic si metodologic (singura exceptie
fiind Scoala istoriograficã de la Annales – Franta, atractivã
doar pentru un numãr infim de istorici) a dus la o rãmînere
în urmã conceptualã sub raportul scrierii istoriei
românesti – arata prof. Sorin Antohi, în prelegerea sa . Imposibilitatea
impunerii unui discurs istoriografic alternativ, altul decît cel
oficial, a dat nastere unui fenomen de sinonimie între oamenii partidului
si istorici. Acest lucru a particularizat societatea intelectualã
româneascã în raport cu statele comuniste vecine, mai
deschise. Anexarea istoricilor la sectia de propagandã explicã
de ce trãsãtura specificã a istoriografiei românesti
în acei ani este cea a unui discurs istoric oficial ubicuu.
În opinia noastrã, astãzi, în România,
cel putin la nivelul perceptiei generale, istoria pare a se limita la o
analizã descriptivã si destul de primarã a documentului
de arhivã. O istorie facilã care, cu putin efort enciclopedic
poate fi însusitã de oricine se ocupã de organizarea
ori de sefia unei arhive. Se uitã cã, în primul rînd,
obiectul sãu de studiu este interpretarea acestor aspecte. Se pare
cã teoria istoriei, felul de a interpreta faptul istoric nu sînt
în mãsurã de a provoca pe scriitorii ei. Pentru cei
mai multi, istoria rãmîne în afara zonei culturale.
Se uitã, sau poate nu se iau în seamã, propunerile
venite din zone colaterale: filozofia, sociologia, antropologia culturalã
etc. Cãutãrile, definirile si redefinirile conceptelor, inventarea
unor noi instrumente de analizã si diagnosticare istoricã,
noile orientãri ale scolii istoriografice occidentale etc. nu par
sã incite interesul vreunei Facultãti românesti – o
catedrã de "Teoria istoriei" poate parea cu adevãrat un vis
iluzoriu, într-un loc universitar si asa prea asaltat si chinuit
cu atîtea probleme administrative. Aceastã crizã explicã,
poate în modul cel mai direct, lipsa unui manual scolar pentru învãtãmîntul
liceal în stare sã concilieze efortul conceptual cu faptul
istoric însusi.
Identitatea nationalã între politicã si istorie
Inevitabil, discutiile istoricilor au derapat spre spatiul politic.
ªi acest lucru a fost prilejuit de problema tratatului de bazã
Româno-Ungar . Partea maghiarã a ascultat expunerea prof.
Victor Duculescu dupã care a arãtat cã deciziile politice
neproductive luate în anii rãzboiului rece au avut "continuitate"
(un lucru atît de bine însusit de la strãmosii nostri
geto-daci) si sub regimul Iliescu. Deficientele nu tin însã
numai de litera tratatului. Am spune cã ele se leagã în
primul rînd de nerespectarea lui. ªi acest lucru, dupã
cum cineva din salã observa, duce fatalmente la dorinta comunã
de a accede la valorile europene: respectul fatã de lege, fatã
de minoritãtile nationale (care trebuie sã reprezinte bogãtia
unui stat nu un impediment secesionist pentru statul national. Ceea
ce trebuie sã apropie cele douã tãri nu trebuie sã
fie noul cadru institutional propus Ungariei si României (si fostelor
tãri comuniste din Europa) respectiv, Uniunea Europeanã si
Alianta Nord-Atlanticã. Acestea sînt cadre formale si el trebuie
sã fie dublate de o apropiere sincerã a acestor popoare de
valorile europene, care sînt: toleranta accederea la valorile comune
crestine, respectul si practica legii, combaterea xenofobiei etc. Numai
cã aceastã apropiere presupune o acomodare a sensibilitãtilor
intelectuale, "este un proces interior al colectivitãtilor si nu
trebuie sã se cearã imposibilul de la noi [istoricii sau
oamenii politici – n.n.] – spunea Acad.Camil Muresanu.
Asa cum spuneam, articolul de fatã s-a nãscut în
aceastã formã ca urmare discutiilor politice dintre elita
politicã româneascã si reprezentanti ai U.D.M.R.-ului,
pe marginea unor decizii politice care priveau drepturile maghiarilor din
Transilvania de a învãta în limba maternã (pînã
la urmã , drepturile maghiarilor ardeleni la propria lor identitate).
Ne-a surprins, asadar, cã în ciuda a ceea ce se declarã
în exterior, esicherul politic românesc rãmâne
în continuare în cheia unui nationalism obtuz. Ne-a surprins
cum, de altfel, este de naturã sã surprindã si dorinta
fanaticã a românului de a ocupa un loc la masã cu Europa
aderînd în acelasi timp la practici anti-europene. Cãci,
ce altceva poate sã însemne "acordarea de libertãti
minoritarilor"(si aici intrã si învãtãmîntul)
decît accederea la standardele legislatiei Europene. În mod
cinic si chiar, am putea spune ca o ironie a soartei, ziua nationalã
a României (1 Decembrie 1918) este ziua cînd subscriem la aceastã
legislatie europeanã acordînd minoritãtilor dreptul
la educatie în limba lor maternã .
Rolul pe care istoriografia românã si maghiarã
la jucat mai ales în anii comunismului a fost acela de a legitima
pretentiile nationale asupra pãmîntului natal. "ªi ungurii
si românii privesc problema Transilvaniei ca parte a pãmîntului
lor ancestral" - scria într-un studiu, istoricul englez
Denis Deletan. Autorul fãcea o distinctie clarã între
popor si natiune: popor = etnie = comunitate culturalã ca perceptie
a originii ancestrale. Asadar, perceptia vechimii comune este bazatã
pe traditie si mituri. Pãmîntul natal serveste ca referent
pentru identitate etnicã si pentru români si pentru unguri.
D. Deletan identificã douã cauze majore:
"1.Dacã vedem constiinta etnicã din perspectiva unui
fenomen cultural, putem argumenta cã pentru românii din Transilvania
s-a format o istorie etnicã comunã cu fratii lor de peste
munti, chiar dacã politic ei nu au fost uniti pînã
în 1918.
2. Dacã privim constiinta nationalã din punct de vedere
politic, se poate considera cã din 1918 românii din Transilvania
au avut o istorie nationalã comunã cu restul natiunii române."
Un alt istoric strãin, Keith Hitchins, ajungea, dupã
o minutioasã cercetare a documentelor, la aceeasi concluzie:
"Generatia de intelectuali din secolul al XIX-lea manifestã
o atitudine diferitã fatã de istorie; acceptã teoria
originii romane a românilor si continuitatea lor în Dacia -
asa cum sustinea Scoala Ardeleanã - dar nu-si mai întemeiau
cererile de egalitate nationalã, în principal, pe dreptul
istoric, ci argumentul era bazat pe dreptul natural si conceptul de drept
uman inalienabil."
Aceste lucruri sînt astãzi uitate. Discursurile confuze
profund pasionale ale unor intelectuali traditionalisti (care, deloc întîmplãtor,
se întîlnesc cu cele ale nationalistilor comunisti si neocomunisti)
reusesc sã ameninte cu succes orice încercare de apropiere
concretã de ceea ce înseamnã mod de a gîndi european
astãzi, la sfîrsitul secolului al XX-lea. "A fi în Europa"
înseamnã, în primul rînd, a fi pe continentul
Europa la sfîrsitul acestui secol nu pe cel al reconstructiei statelor
nationale, unitare, centralizate… din secolul trecut. Nu este suficient
de a face parte teritorial din Europa pentru a gîndi europeneste.
Nu însemneazã cã natiunea, statul, poporul din care
faci parte sînt în pericol, îsi pierd identitatea, asa
cum amenintã o anumitã elitã politicã din statele
Europei post-comuniste. Integrarea presupune pãstrarea diferentei,
nu topirea ei într-un creuzet suprastatal si intolerant fatã
de patriotismul si identitatea localã. Pentru a demonstra aceastã
asertiune este suficient sã observãm densitatea natiunilor
si intensitatea cu care ele se afirmã într-o Europã
ce reprezentã a 40-a parte din actuala C.S.I (fosta Uniune Sovieticã).
Cunoasterea limbii oficiale într-un stat este necesarã
si obligatorie, am putea spune, pentru cetãteanul sãu. Dar
ea nu puate fi impusã. Pentru învãtarea limbii oficiale
acel cetãtean de altã etnie dacã va vrea sã
se integreze social, sã se afirme politic si sã se angreneze
economiceste în statul al cãrui cetãtean este, va fi
conditionat el însusi de cunoasterea limbii tãrii sale. El
va trãi si va fi loial acolo unde prosperitatea sa, drepturile sale
etc. vor fi garantate. Un lucru care se trece din pãcate prea usor
cu vederea si care poate constitui un model de reflectie, este faptul cã
în perioada dintre cele douã rãzboaie mondiale, România
avea un importamt numãr de minoritãti nationale. Acei minoritari
au constituit una dintre cele mai importante bogãtii pentru
statul român.
În concluzie, credem cã nu prin grija unui Centru învãtarea
limbii devine o îndatorire obsteascã. Timp de 50 de ani maghiarimii
din Ardeal i s-a impus si a învãtat si pe manuale românesti
dar rezultatul nu este nicidecum cel asteptat (chiar sustinãtorii
învãtãmîntului national recunosc primii acest
lucru). s
|
|
|